Un restăurănțel miraculos, perfect pentru petreceri private

Am avut treabă pe strada Batiștei unde mi-am dat întâlnire cu Maestro, un prieten de-al meu. La intersecția cu Jean Louis Calderon e un amărât de fast food, loc nici măcar pentru două persoane. Îmi arunc capul în lungul străzii și văd fluturând două copertine, iar pe trotuar o măsuță. Zic că ne-am scos. Când ajungem, surpriză! Restaurant! Ne punem la masă și în mod straniu mă simțeam ca și cum aș fi stat în bucătăria unui prieten. Mă uit în jur și mare lucru de decor nu pot să zic că e, dar tot felul de detalii îmi atrag atenția. Ba plăcile de faianță colorate de pe bar, ba tablourile de pe pereți (unul semnat de Gorzo și e chiar decent :)). Mă întorc, dau peste un telefon ca în copilărie, când mă uit în dreapta îmi apare chipul printre alte capete. Aaa! E îmbrăcat peretele cu oglinzi. Măi da’ arată locul ăsta prea drăguț!

Meniul? Suna apetisant. Oamenii? Tineri și amabili. Nu m-am putut abține, așa că m-am ridicat de la masă ca să fac turul de recunoaștere. Locul mic, dar ce să vezi? Are și o terăsucă în spate. Când mă întorc de pe terăsucă în spatele barului văd o instalație. Bzzz…se aude instalația și văd cum chelnerul scoate de acolo mâncarea pe care o servește la masă. E un lift pentru mâncare. Aaa! E clar, amenajarea asta sigur e gândită de cineva. Prea e totul pus la punct, așa că am trecut direct la întrebări: cine, ce, când, cum, unde și de ce? Și așa mi-am dat întâlnire cu Elena, care este proprietarul unui “restăurănțel miraculos, unde mâncarea coboară din cer”. De ce miraculos? Păi hai să-ți spun!

Mi-am dat seama că nu prea sunt pasionată de filme pentru că eu aflu atât de multe întâmplări frumoase încât îmi ajunge să mă hrănesc cu ele. Elena Platon a lucrat în publicitate mult timp. Anul trecut a rămas fără job, fără iubit și cu regretul că n-a făcut nimic memorabil, deși a trecut de pragul vârstei de 30 de ani. Pasiuni? Da, una mai recentă cu gătitul. Poate doar bucătăreala s-o mai fi ținut în formă după amărăciunea legată de viața ei. Norocul i-a surâs cu noul ei prieten, unul creativ și rău de gură. Ea îi bătea apropouri că poate o recomandă în vreo agenție de publicitate, dar el i-a tăiat-o scurt „Nu e o soluție să te angajezi! Fă ceva ce-ți place. Ce-ți place?” Și ea i-a spus că și-ar deschide un locșor mic și simpatic unde să se servească mâncare bună și lumea să se simtă bine. Atât i-a trebuit prietenului ei. Zilnic a bătut-o la cap „Ce faci cu restaurantul? Ai găsit loc? Te-ai gândit ce și cum?”. Asta până de ziua ei, când el i-a făcut cadou conceptul de restaurant.

Ok, avea conceptul, dar n-avea banii. Și-a spus că sunt vise frumoase și atât, dar el a împins-o de la spate. I-a spus că atâta timp cât nu se preocupă de visul ei acesta nu va deveni realitate. Și uite-o pe Elena cum s-a apucat să caute spațiu pentru viitorul ei restaurant fără să aibă un leu în buzunar. Când a găsit locul acesta, pe care-l știa dinainte, dar acum l-a vizitat gol, a simțit că era ce-și dorea. A bătut palma cu proprietarii urmând să aducă banii. Și poți să crezi că înainte cu două ore de întâlnirea cu pricina nu avea banii? A tras un plâns zdravăn și isteric și, după ce s-a calmat, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe prietena mamei ei, o doamnă respectabilă, trecută prin viață, cu economii în cont și care i-a împrumutat fără ezitare banii necesari. Cât noroc să ai ca înainte să te faci de râs și să-ți vină să-ți tai venele, să-ți treacă prin minte și să îndrăznești să suni că poate o avea să te împrumute și chiar să aibă? Ei bine, pentru mine ăsta nu e noroc. E soartă! E miracol!

Stătea în mijlocul restaurantului și nu-i venea să creadă că s-a întâmplat! Bine, bine, dar mai trebuia și amenajat. Aici a învățat o lecție, cea cu prietenii. A apelat la un prieten arhitect care i-a făcut ceva ce nu i-a plăcut și tare greu i-a mai fost să-i spună adevărul. Și ca să nu se certe, a drămuit banii primiți și a apelat la un alt arhitect, Ionuț Croitoru de la Tailors, care i-a înțeles dorințele. Normal că a fost zilnic pe șantier, dar a ieșit excelent totul. Acum are 30 de locuri în restaurant și 14 pe terasă. L-a deschis în vară și de atunci a schimbat și bucătari și chelneri. Învață zi de zi, dar ce-mi place de Elena este implicarea ei. Este acolo mai mereu și sare în ajutorul echipei. Chiar am asistat la o fază când una dintre fete se încurcase în fața unor cliente, dar Elena a sărit de pe scaunul ei, a luat-o de după gât și le-a spus doamnelor că este o colegă nouă, dar că împreună o să le ajute cu ce-și doresc ele. Și mâncare a coborât la scurt timp din cer.

Atunci mi-a picat fisa! De aia aveam senzația că sunt în bucătăria unui prieten pentru că, într-un fel sau altul, locul ăsta este impregnat de miracolul materializării unui vis. Femeia asta frumoasă, care a stat în fața mea și m-a privit în ochi și care, cu o naturalețe debordantă, mi-a povestit și cele rele și cele bune din viața ei, trăiește aici și acum cele mai fericite clipe ale sale. Și este imposibil să nu simți asta dincolo de pereții albi de faianță și oglinzi. De aceea locul ăsta chiar mi se pare perfect pentru petreceri private, din acelea cu persoane puține și dragi. Sau să mănânci la prânz ori seara ceva bun cu cineva la care ții. Și uitam să-ți spun că se numește Beautyfood, așa de încântată sunt de el și de povestea lui. Da, avea dreptate prietenul ei când a scris pe pereți că e un restăurănțel miraculos unde mâncarea coboară din cer. Și visele coboară tot din cer, dar miracolele depind de tine ca să se înfăptuiască pe pământ!